Suveranismul reprezintă o combinație de temeri și reacții emoționale. Acesta transformă identitatea națională într-un obiect de venerație, absolutizând concepte precum „tradiția” și o presupusă specificitate mitologică. În acest cadru, drepturile universale ale omului sunt respinse sub pretextul că „nimeni nu are dreptul să ne definească”. Prin accentuarea excesivă a diferențelor, suveranismul anulează posibilitatea unui dialog universal și constituie punctul culminant al izolaționismului.
Pe de altă parte, populismul se caracterizează prin vaguitate deliberată și propuneri programatice neclare. Fiind proteic, profetic și imprevizibil, acesta nu oferă și nici nu a oferit vreodată soluții viabile la problemele reale. Liderii populisti promit lucruri imposibile, alimentând speranțe ireale în rândul susținătorilor.
Discursul populist exaltă niște „străfunduri originare” ale națiunii, prin a căror redescoperire se anunță un viitor glorios. Corpul politic, prezentat ca decadent și bolnav, este descris ca având nevoie de vindecare. Populismul promovează un triumfalism emoțional și inspiră credințe de tip mistic. În jurul figurii liderului, perceput ca providențial, se nasc legende și superstiții. Acest fenomen subminează distincțiile valorice și respinge raționalitatea în acțiunile politice, instrumentalizând în mod cinic credința.
Deși fluid, conceptul de populism are teme comune în mișcări din țări precum Ungaria, România, Serbia, Slovacia, Germania, Austria, Italia, dar și din afara Europei. De la chavism și madurism până la trumpism, aceste curente se bazează pe un cult al trecutului glorios, pe solidaritatea etnică și pe un anti-globalism xenofob.
Populismul nu evită contradicțiile, ci dimpotrivă, le include. El amestecă nostalgii, visări, așteptări, anxietăți și pasiuni arhaice și anti-liberale. Acest fenomen funcționează ca un leac emoțional pentru cei care caută miracole în politică. Nu este o ideologie coerentă, ci mai degrabă un amestec în continuă reconfigurare de afecțiuni, emoții și fobii.
Demagogul populist nu se simte legat de angajamente sau promisiuni clare. Își construiește discursul pe credulitatea publicului și pe amnezia colectivă.
